Prezentare – Povestea Juliei

M-am născut într-o familie săracă. Părinții mei au divorțat, iar când aveam cea mai mare nevoie de ei, bunicul meu m-a crescut.

Interesul pentru desen a început pe la 8-9 ani. Prietena mea din copilărie desena mereu prințese cu funde și bijuterii. A început să mă atragă și pe mine – desenam păpuși, brazi împodobiți, apoi flori.

La 13-14 ani, profesorul de desen m-a observat. Îmi spunea că “nota 10 e doar pentru profesori”, dar mi-a dat mie primul 10. N-am fost niciodată mai fericită.

Talentul l-am moștenit de la tata – și el picta foarte frumos, dar din păcate alcoolul era mai important pentru el.

Locuiam într-o zonă turistică, unde am cunoscut pictori care i-au sugerat mamei să mă lase să urmez o școală de artă. Mama n-a fost de acord: “Nu vei reuși,” a spus. Și s-a terminat acolo.

La 20 de ani m-am înscris la Școala Populară de Artă, dar după doi ani am renunțat, pentru că m-am căsătorit. Profesorul meu, Kristofi János, m-a avertizat: “Vei regreta dacă renunți.” Și a avut dreptate.

Anii au trecut. Am avut doi copii, apoi trei nepoți. Și copiii mei – ca și cum s-ar fi înțeles între ei – m-au încurajat să pictez din nou.

Primul tablou a fost o dezamăgire. Am zis: „Nu am niciun talent.” Dar ei nu s-au dat bătuți și mi-au făcut doar cadouri legate de pictură. Lor le datorez faptul că astăzi pictez din nou.